Așa cum ți-am promis acum patru ani cînd am citit ”Marele caiet”, prima parte a Trilogiei gemenilor, am revenit în sfîrșit, acum că am citit și celelalte două părți, să-ți spun cu ce-am rămas din cărțile tale.
După cum ți-am mărturisit și anul trecut, cînd am citit ”Hier”, am convingerea că existența ta e strîns legată de tot ce relatezi tu aici în trilogie (sau oriunde), și că o fi ea ficțiune, dar totul are ca punct de pornire războiul și efectele lui dezastruoase asupra istoriei și condiției umane: groaza, tristețea, singurătatea, dezrădăcinarea, nevoia fiecăruia de iubire, de a fi înțeles și de a-și spune povestea, lucruri pe care le-ai trăit și la care revii într-o formă sau alta în toate cărțile tale.
E o experiență ciudată a celui care te citește, dragă Agota, frazele scurte și precise reflectă exact situația celui aflat în situația de a-și pierde limba maternă (despre care țin minte că spuneai că franceza a ucis-o), care e obligat să se exprime într-o limbă care nu e a lui, pe care o învață de nevoie și în care nu se va simți niciodată 100% confortabil.
Dar în ciuda acestei aparente simplități, răzbate din scrisul tău o intensitate aproape nebănuită, la care se mai adaugă și labirintul creat de personaje și vise, așa încît la final cititorul rămîne de-a dreptul confuz: ce s-a întîmplat de fapt și cine e cine în toată povestea asta? Nu sînt pe deplin lămurită, dar ce e sigur e că trilogia ta rămîne una dintre cele mai bune cărți pe care le-am citit anul ăsta.
Și sînt convinsă ne mai întîlnim, într-o limbă sau alta! 
Szia!
L.
P.S. Cartea ta e, după cum știi, epuizată în limba română de foarte mulți ani, eu am găsit-o, din fericire, în alte limbi. Poate vorbești acolo la editură să te reediteze, poate mai apar și niște traduceri noi, cine știe?!
Dragă scriitorule 
Lasă un răspuns