Dragă Hannah Kent,

Am vrut să-ți scriu musai înainte de sfîrșitul anului, nu care cumva să crezi că am citit cartea de aproape jumătate de an și am uitat să-ți zic două vorbe despre ea, că doar îți promisesem. Am și pozat-o artistic în parc, cît încă mai erau frunzele verzi, adică intenție a existat, parol.

Ca să fiu complet sinceră, cred că am început-o cu stîngul. În primul rînd am făcut greșeala de a o citi pe bucățele. Iar cu genul ăsta de carte, nu prea merge. Pentru că e una din aia în care trebuie să te scunfunzi, să-i intri în atmosferă, care e înnegurată și rece, și miroase a zăpadă și grăsime de balenă (cum o fi mirosind și aia), și acum ajungem la al doilea rînd, am citit-o în mijlocul verii, și am senzația că deloc nu ne-am potrivit. (Că eu sînt genul ăla care citește Gatsby vara și Franny and Zooey iarna, dacă vrei detaliez la o cafea).

În fine, prea îmi caut scuze. E excelentă cartea ta, dragă Hannah, nici n-am simțit că e un roman de debut (nu că aș simți eu foarte des toate chestiile astea), mi-a plăcut cum te-ai dus pe urmele lui Agnes Magnúsdóttir cea acuzată de crimă și pedepsită cu moartea prin decapitare, și-ai căutat povestea ei adevărată, dar n-ai făcut din ea o eroină dramatică. Și dacă pe Tóti l-ai desenat așa subtil și emoțional de mi-a frînt inima, află că Natan Ketilsson mă intrigă aproape și mai tare și-ar merita un roman (sau o nuvelă măcar) doar al lui.

Dar musai trebuie să aplaud tonul și atmosfera cărții. Mereu m-am simțit chiar acolo, pe insulă (ocazie cu care realizez că nu știu să mai fi citit cărți despre Islanda), în baðstofa, în frig și miros de pește. Dacă nu s-a găsit încă cineva să facă din Burial Rites un film, ar fi bine să se grăbească. Nu știu dacă ți-au mai zis alții, pe mine romanul tău m-a dus cu gîndul la The Luminaries, prin o mulțime de detalii, perioada, insula, personajele suspicioase, atmosferă, și voi, și tu și Eleanor Catton, amîndouă tinere și talentate, niște enervante. 🙂

De convins, m-ai convins, știu că ai roman nou, de încercat!
L.